„ Paradox”: Poate Dumnezeu să creeze o piatră indestructibilă? Dacă da, nu o va putea distruge. Daca nu, aceeași concluzie – Dumnezeu nu e atotputernic.

Sunt doi ani și mai bine de când am fost prima dată pus în fața unui paradox (deși îl pot numi fără ezitare sofism) care avea scopul declarat de a „dovedi” limitele puterii lui Dumnezeu. Apelând la o logică a conceptelor, și acest „raționament” caută să zguduie din temelii mărețul atribut dumnezeiesc, atotputernicia. Fără doar și poate, prezentul sofism camuflat în paradox este tranșant, accesibil în caracterul său conclusiv și, de ce nu, o altă falsă „ pâine de mâncat” pentru cei care pun sub semnul îndoielii existența lui Dumnezeu așa cum o mărturisește un creștin. Totuși, combaterea trebuie să țină cont în prealabil de o problemă adiacentă textului în sine – ambiguitatea conceptuală.

În primul rând, sa disecăm împreună întrebarea și să observăm de unde pornește și unde vrea să ajungă persoana care susține valabilitatea paradoxului. Avem în primul rând creatorul obiectului indestructibil (o piatră în cazul citat, care ar putea fi însă altceva, după voia noastră ). Acest creator ar trebui să fie Însuși marele Creator al „văzutelor si nevăzutelor”, Dumnezeu, considerând că paradoxul vizează atributul dumnezeiesc și nu neapărat ideea de a putea totul. Voi reveni asupra presupunerii acesteia (una greșită, sofismul neajungând la problematica atributului de Atotputernic). Apoi, în strânsă legătură, observăm cele două verbe: „a putea” și „a crea”. Puterea lui Dumnezeu de a crea a stat la baza ridicării din nimic (important de reținut) a totului. Însă logica speculativă merge mai departe și întreabă șmecherește: „Dacă Dumnezeu a creat toate cele și e atotputernic, nu cumva, ipotetic vorbind, trebuie să poată (crea) orice?” De aici și ideea pietrei indestructibile, care ar argumenta în favoarea ilogicii unei atotputernicii. Acest calificativ, „indestructibil”, presupune că, teoretic, oricât de multă forță ai folosi, nu poți ajunge să distrugi acel obiect care beneficiază de această condiție. E simplu, în esență: creezi o piatră indestructibilă, nu mai poți să o distrugi; nu poți crea așa ceva – cu atât mai clar că nu ești atotputernic. Urmează acum partea de răspuns.
Deja am precizat că limbajul denotă o ambiguitate a conceptelor, sau mai precis, că folosește concepte polivalente, ce ar putea fi greșit interpretate. În spiritul acestei convingeri, contra-argumentarea se poate realiza pe două mari căi: una generală, aplicabilă în majoritatea problemelor de acest gen și una specifică acestui sofism.

Prima variantă are caracter general întrucât servește clarificării asupra atributului de Atotputernic, deținut de Dumnezeul nostru creștin. O primă eroare prin omisiune vizează lipsa de corespondență între înțelegerea creștină față de atotputernicie și reprezentarea ei în acest sofism. Din start absentează o latură esențială: ne întrebăm dacă Dumnezeu poate să facă ceva, dar cum rămâne cu voința Sa de a face respectivul act (de creație, în acest caz)? Evident, omnipotența ne apare drept „a putea orice / totul”, conform etimologiei cuvântului. Nici atotputernic nu ar însemna altceva din acest punct de vedere. Totuși, ar fi trebuit să se știe că între simpla interpretare etimologică a acestui termen și învățătura creștină există o diferență considerabilă. Este greșit să pui problema atotputerniciei lui Dumnezeu atunci când nu cunoști ce înseamnă cu adevărat aceasta, bazându-te doar pe ceea ce ne este mai la îndemână. Astfel, reiau un citat din primul „ Paradox favorit”, privind aceeași problematică – „Dumnezeu nu face câte poate, ci câte vrea. Orice altă înțelegere care separă acțiunea și atotputernicia lui Dumnezeu de voința Lui face din Dumnezeu o forță impersonală care acționează orbește și arbitrar (...). Subordonarea atotputerniciei dumnezeiești față de Dumnezeu este impusă de înțelegerea noastră omenească. La Dumnezeu nu există nicio deosebire între putere și voința care întrebuințează puterea, ci însăși voința este puterea, și Dumnezeu poate câte vrea. Dar, precum voința lui Dumnezeu nu este arbitrară, ci stă în armonie cu ființa dumezeiască, tot așa nici atotputernicia subordonată ei nu este arbitrară ca să se încline spre cele imposibile din punct de vedere fizic, moral si logic.” Pe noi ne interesează mai puțin moralul din crearea pietrei indestructibile, în schimb, ne uităm înspre fizic și logic. Dumnezeu nu va „calcula”, în vrerea Sa, niciodată un non-sens precum cel de mai sus, extras îndeosebi ca urmare a unor aparente neajunsuri lingvistice. Imposibilul din punct de vedere fizic tocmai acest lucru are în vedere, încălcarea unor legi fizice tot de Dumnezeu instaurate, legi pe care i le cerem să le calce la modul cel mai grosolan, totul spre a Îi pune la îndoială atotputernicia. Nimic logic în această solicitare. De ce anume să vrea Dumnezeu asta? În concluzie, fiind Atotputernic, Dumnezeu Își „calibrează” voința pentru ca ea să se armonizeze cu puterea și pentru ca, în permanență, starea de atotputernicie să se mențină.

Din păcate, aproape sigur, primul argument nu va convinge, va fi catalogat drept „scuză” a creștinilor, cu toate că el exprimă foarte clar ce înțelege un creștin prin Dumnezeu atotputernic. Ceea ce impune un al doilea argument, unul specific acestui sofism, care va „da în cap” termenului „indestructibil”, utilizat cu atâta încredere și siguranță contra lui Dumnezeu. Să luăm puțin la „ puricat” acest termen. El exprimă, evident, o caracteristică, o calitate, un statut. Definiția din „DEX Online” pentru acest cuvânt sună așa: „(Adesea fig.) Care nu poate fi distrus, dărâmat, nimicit; trainic, rezistent”. Nimic surprinzător, cu toții ne așteptam la o astfel de descriere. În plus, chiar mențiunea „adesea figurativ” trebuie să atragă atenția, întrucât surprinde exact contextul virtual în care un asemenea termen se utilizează. Ba chiar adverbul „adesea” ar fi mai bine înlocuit de „totdeauna”. De ce? Pentru că experiența noastră, eminamente materială, cu Indestructibilul este... zero! Ce anume am descoperit, material vorbind, că ar fi „indestructibil”, indiferent de situația în care s-ar găsi? Chiar și întregul Univers poate fi distrus, dacă am avea un context favorizant în acest sens. Indestructibilul este opusul perisabilului, al destructibilului la urma urmei. Este o calitate ideală pentru orice lucru pe care il cunoaștem, al acestei lumi „văzute”, materiale, o calitate care va rămâne mereu doar în zona perfectului.

Având acestea în vedere, constatăm o lipsă a unui sistem de referință anume conceput, în care indestructibilul ar fi putut fi inclus. Totuși, dacă am putea vorbi despre un „element” ca fiind „indestructibil”, singura viabilă opțiune ar fi (ideea de) Dumnezeu, care este Absolutul, Infinitul, Perfectul. Existând dintotdeaua și, mai ales, pentru totdeauna și fiind în afara timpului și a spațiului, ar trebui să fie clar că Dumnezeu este indestructibil. Este permanent, o constantă perfectă, o Entitate care nu poate să fie limitată în vreun sistem, cu atât mai puțin distrusă (mai ales că pentru aceasta este necesară o forță, mai puternică decât ceva care nu are nivel măsurat / măsurabil pentru propria „rezistență”. Nimic în afara Sa nu este potențial „indestructibil”. Singura „experiență” a omului cu termeni precum perfectul, indestructibilul, este ideea de Dumnezeu (sau simplu, Dumnezeu). Mergând mai departe, Dumnezeu este bineînțeles unic și El nu poate înceta a mai fi Dumnezeu. Evident ar trebui să apară faptul că asta nu este o slăbiciune a lui Dumnezeu, ci pur și simplu o caracteristică logică a desăvârșirii Sale. Dacă ar fi încetat a mai fi altfel decât Dumnezeu, atunci nu este Dumnezeu, nu este absolut. Prin urmare, singura condiție de existență a ceva indestructibil este existența lui Dumnezeu și nimic în rest. Cum Dumnezeu există permanent, nimic indestructibil nu mai poate exista concomitent. Și ca Dumnezeu să facă o piatră indestructibilă este in ultimă instanță un oximoron, deoarece am înțeles că doar un singur "lucru" indestructibil există deodată și acela este Dumnezeu. Dumnezeu nu Își proiectează o calitate a Sa unică și irepetabilă în nimic niciodată, este contrar oricărei logici.

Acum însă este momentul pentru alte clarificări. Se va spune: „Dar sufletul este indestructibil, la fel Raiul, Iadul! Dumnezeu a oferit deja această calitate într-un alt context!”. Doar că lucrurile nu stau așa simplu – într-adevăr, când a creat Raiul și Iadul, când a dat existență sufletului omenesc, intenția lui Dumnezeu nu a fost de distrugere ulterioară a acestora. De aceea vorbim de viață veșnică. Iată un nou termen – cheie, a cărui înțelegere este utilă. De vreme ce un „obiect” e veșnic, mai putem spune că nu ar fi indestructibil? La prima vedere, nu, dar ceva veșnic nu trebuie înțeles strict ca durând „de la un anume timp până la nesfârșit”, ci poate avea și sensul de „în afara timpului”. Dacă este în afara timpului, nu presupune automat că este și indestructibil. Scos din timp, după cum și Raiul sau Iadul sunt, sufletul este „la mâna lui Dumnezeu”. Mai mult, chiar și dacă am considera că sufletul veșnic, nematerial dar totodată real, se află exclusiv în sistemul „Timp”, aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu poate să îl „șteargă din existență”, cu toate că a fost construit în așa fel încât să nu se „deterioreze”. Ce înseamnă, la urma urmei, „a distruge?” DEX Online precizează: „a face să nu mai existe (stricând, spărgând, dărâmând etc.); a nimici, a ruina”. Esența constă în folosirea unei anume forțe contra existenței unui lucru, a unei ființe, cu scopul de a anula acea existență. Or, Dumnezeu poate, fără urmă de îndoială, să pună suficientă „forță” ca să neantizeze ceva, orice ar fi acel ceva. De vreme ce El a creat totul din nimic, poate reduce totul la același nimic, dar nu va vrea, deoarece nu „acționează orbește și arbitrar”, după cum am menționat. Iar ca să existe ceva creat, care nu poate fi neantizat, este un non-sens, doar Dumnezeu având această calitate unică. Este cel din urmă sens al „indestructibilului”, sensul suprem.

Trăgând linie, această argumentare este suficient de bine concepută încât să facă față provocării altui „ paradox favorit”. Luate la un loc, ideile prezentate acoperă interpretările ce pot fi date atotputerniciei, indestructibilului, veșniciei sau neantizării. Foarte important rămâne să nu ne abatem de la sensurile pe care omnipotența dumnezeiască le are în creștinism, deoarece riscăm, altfel, să cădem în erori de raționament precum sofismul dezbătut aici.